Made in China – Arta mandarinilor

Spread the love

Cultura chineză este o sursă extrem de bogată de simboluri și înțelesuri, elemente pe care le regăsim peste tot în artă, dar și în viața cotidiană a chinezilor. Faptul că există o îndelungată liniaritate scrisă  a mitologiei chineze a dus la o diversitate cu adevărat spectaculoasă a temelor abordate în manifestările artistice. Mediul aristocratic a reprezentat un factor esențial în cristalizarea și perpetuarea simbolurilor și a înțelesurilor asociate cu acestea. Trebuie menționat faptul că există o diferența evidentă între arta rurală, naivă și lipsită de fast și arta urbană a mandarinilor[1], caracterizată prin complexitate și rafinament. Aceasta din urmă este arta care se regăsește în palatele imperiale sau în reședințele feudale și de aceea  este și cea mai emblematică. Discutăm de o artă instituționalizată iar cel mai bun argument în acest sens este înființarea primei academii de arte frumoase din China în Hongdu de către împăratului Ling din dinastia Han (anii 168–188 d.Hr.). Devine astfel evident că preocuparea pentru artă are o lungă tradiție în spațiul sinic.

 

Populațiile urbane, deși caracterizate de un feudalism foarte strict ierarhizat, aveau un grad ridicat de alfabetizare și practicau în combinație caligrafia, poezia și pictura, cunoscute ca Cele Trei Perfecțiuni[2]. Această sinergie artistică relevă un simț estetic foarte bine conturat. Dintre cele trei caligrafia este piatra de căpătâi a culturii mandarine. Discutăm aici de o formă de artă chinezească dedicată cuvântului și esteticii acestuia. Literații mandarini socializau prin intermediul poeziei și caligrafiei și era de neconceput ca un oficial imperial să nu aprecieze aceste forme de artă. Este important de reținut acest aspect deoarece arta chineză clasică era creată de și pentru indivizi extrem de cultivați și sofisticați. Acest fenomen a generat o practică a colecționării de artă (Chinese Antiques), un domeniu cu vechime în China. Spre exemplu Yu He, un renumit critic de artă din sec. 5 d.Hr., relatează cum pe vremea sa lucrările unor caligrafi faimoși precum Wang Xizhi și fiul său Xianzhi care a trăit între anii 344-386 d.Hr. erau atât de apreciate și căutate de colecționari încât pe piața de artă a vremii apăruseră falsuri ale operelor acestora. Deși este fascinant că acum mai bine de 1500 de ani se întâmplau astfel de lucruri, putem spune că astfel de practici sunt de așteptat în contextul unui consum crescut de artă. Un efect direct al dezvoltării acestei economii este apariția unei clase profesionale specializate în evaluarea, autentificarea, conservarea și restaurarea obiectelor de artă încă din secolul 5 d.Hr.. Toate aceste indicii ne dezvăluie o lume în care rafinamentul estetic atinsese un nivel superlativ.

Putem spune că viețile cotidiene ale literaților chinezi erau“infuzate”din punct de vedere estetic. Fiecare aspect al existenței lor era ritualizat, de la reverențe la ceremonia ceaiului. Astfel obiectele casnice deveneau la rândul lor purtătoare de simbolistică, ceea ce presupunea o grijă sporită pentru detalii. De la haine la picturi, de la mobilier la porțelanuri, de la statui religioase la obiecte triviale, toate acestea erau îmbogățite din punct de spiritual și plăcute ochiului. Dincolo de interioarele domestice din spațiul urban, fie ele imperiale, aristocratice sau burgheze (mai puțin sofisticate, filistine chiar) un alt loc unde manifestările artistice erau la ele „acasă” este reprezentat de temple.

Trebuie înțeles faptul că religia în China este percepută diferit față de spațiul erupean. În primul rând prentru că în China nu a existat niciodată un sistem religios unitar care să permită instituționalizarea pe scară largă a credințelor așa cum s-a întâmplat de exemplu cu Biserica Catolică sau Ortodoxă. În China putem vorbi mai degrabă de o sinergie religioasă manifestată prin triumviratul Taoismului (cunoscut și ca Daoism), Confucianismului și Budismului. Aceste trei sisteme religioase (care din multe puncte de vedere pot fi definite și ca sisteme filozofice) au un caracter sincretic în sensul în care nu există o delimitare clară între ele. Mai mult ele se suprapun peste o serie de credințe populare bazate pe vechile culte agrare ale căror valențe animiste sunt destul de pronunțate. Trebuie menționat faptul că în tot acest amalgam religios cultul străbunilor ocupă un loc important.

Când ne referim la arta imperială religioasă, discutăm în primul rând de credințele practicate de către elite, cumulate în ceea ce putem numi un “formalism ritual”. Este vorba de „o religie de clasă, atât prin originile sale, de tip profesional, cât și prin caracterul adepților săi […] o religie fără cler, o religie al cărui aspect dogmatic nu prezintă prea mare importanță, o religie întemeiată pur și simplu pe baza conformismului social și a unui pozitivism moral”[1]. Adresându-se unor enoriași cultivați este de așteptat ca manifestările artistice din mediul religios să se supună acelorași rigori estetice aplicabile în mediul laic, motiv pentru care fastul decorativ și detalierea minuțioasă sunt nelipsite în lăcașele de cult chinezești. Regăsim astfel o serie de elemente decorative comune atât mediilor casnice, cât și spațiilor sacre, mai ales lampioane, diverse motive geometrice, dragoni, tigri, păsări phoenix, qilin, lei de piatră și multe alte figuri mitologice.

Cultura chineză este o sursă extrem de bogată de simboluri și înțelesuri, elemente pe care le regăsim peste tot în arta dar și în viața cotidiană a chinezilor. Faptul că există o îndelungată liniaritate scrisă  a mitologiei chineze a dus la o diversitate cu adevărat spectaculoasă a temelor abordate în manifestările artistice. Arta mandarinilor reprezintă apexul acestui proces milenar fiind exponenta  rafinamentului chinezesc și trebuie apreciată pentru complexitatea și profunzimea ei.

Antichități chinezești: pereche de sfeșnice Feng Shui Pixiu Qilin Alamă – cca 1900

Antichități chinezești: ceainic chinezesc – Dinastia Qing – alamă emailată cloisonné cca. 1910

 

[1] Termenul de mandarin se referă la clasa de oficiali/birocrați de la curțile imperiale. Aceștia erau extrem de educați, ocuparea unei funcții oficiale necesitând promovarea unor examene foarte dificile. Acești literați vorbeau un dialect sinic specific zonei nordice a Chinei care le poartă numele și care a devenit limba oficială a Chinei de astăzi – mandarina.

[2] Această titulatură denotă interesul și respectul mandarinilor pentru aceste forme de artă. Excelarea în aceste domenii era considerată un semn de culturalizare și contribuia la creșterea statusului social.

[3] Marcel Granet, Religia Chinezilor, trad. Marie-Jeanne Vasiloiu, ed. Artemis, București, 2004, pp. 10-11.

 

Autor : Redactare, traducere și adaptare: Cosmin George Chițu – absolvent al Universității Naționale din Taipei (Taiwan) și posesor al atestatului de limbă chineză HSK 4, cercetător amator, pasionat de sinologie și cultură asiatică.

Articol documentar redactat în exclusivitate pentru ArtAntik.ro și ArtAntik.info

 

 

 

 

Surse documentare:

Cercetări și aprecieri personale

ngv.vic.gov.au

Comentariul tău

Câmpurile marcate * sunt obligatorii.

three × 1 =